Marie!

Marie!

Marie…! Mama blanda, calda,

Mama Divina, sfant altar de mila,

In bratele-ti prea blande ma arunc…

Sa-ti simt mireasma crinului preasfant!

Sa ma inbat de odihnirea ta, de susurul de calm ce-l tot reversi peste copii-ti sterpi…

Cu trena ta, de valuri line,

Ne impresori a sufletelor lungi suspine,

Ne speli de lacrimile suferintei,

Ne legeni ca pe pruncii cei neprihaniti

Desi…neprihanirea prea departe locuieste…,

Prea departe… de sufletele noastre autoizgonite de pacat,

Pacatul vinovatiei si neputintei, pacatul razbunarii si al urii,

Pacatul uitarii de Lacrimile-ti Milei, pacatul nepriceperii recunostintei.

Ne legeni si ne scalzi in apele-ti curate,

In sfanta-ti revarsare de Bunatate Vie!

Izvorul tau trezeste Scanteia in chipurile fade…

Cu mantia-ti usoara, cusuta din petalele florilor gingase,

Ne-acoperi sufletele ratacite,

Le-mbraci in Rugaciunea Sfintei Staruinte!

Iar sufletele noastre, din cand in cand, aud, din pestera de gheata,

Glasul petalelor de flori gingase…

Si, chiar daca doar pentru marunte clipe,

Respira chipu-ti de Lumina Pura!

Isi umplu pieptul cu gustul nectarului preabland!

Isi umplu ochii de lacrimile fericirii!

Isi umplu mana de-atingere suava!

Isi umplu glasul cu-a voce-ti-a cantare in cuvant!

Si le revarsa, prin trupul trecator, peste a lumii forma

Lasandu-te sa-ti faci Lucrarea prin infinite maruntisuri fine….

Marie, Marie, Marie….suflul Blandetii Eterne…

Cu sufletu-mi ma-nclin tie,

In sanu-ti mi-asez pieptul,

In bratele-ti imi odihnesc trupul,

Si-ti multumesc pentru Eterna Stralucire de flori de Crin!

globul de sticla

Ne este frica de propria noastra materialitate, trupul, mintea si sufletul in care manifestam, aduc atat bucurie cat si suferinta… Ne este frica sa traim, sa simtim si ne ascundem in globuri de sticla pusti…Ne este frica de Viata.

Am ales sa manifestam in acest vehicul uman, tocmai din cauza a ceea ce el aduce, insa ne ferim chiar de experientele pe care el ni le poate furniza… E ca si cum ne-am dori foarte mult sa ajungem in largul marii, pentru a-i explora adancurile bogate, si ajunsi acolo am incremeni pe barca, incapabili a sari in apele ce ni le-am dorit a vizita. In felul acesta…, majoritatea ne traim viata in vehiculul uman…, incremeniti pe punte…, incapabili sa deschidem ochii trupului, mintii si sufletului nostru.

Unii dintre noi, in cautarea sensului vietii, dam peste diverse retete ce duc spre eliberarea din carapacea manifestarii umane… Bietii de noi!!! Habar n-avem, ca in fapt, nu facem altceva decat sa ne ingrosam si opacizam peretii globului de sticla in care alegem sa fim morti in viata umana.

Usor de Trait…

Ni s-a spus mereu ca Viata este grea, si drept urmare, cand aflam ca Viata este usoara si fericita, nu putem sa credem asta. Vinovatii, greutati, probleme, acuzatii, lipsa sentimentului ca meritam…, toate acestea sunt atat de puternic zidite in noi, incat nu putem intelege cum, Viata este usoara, invesmantata in bucurie…

Miliarde de programe prin care functionam, pe care nici nu reusim a le recunoaste drept programe de functionare. Mai citim, din cand in cand, cate ceva pe tema…, ne pare interesanta cate o teorie, poate chiar o aprobam, insa… intre teoriea aprobata si testarea ei in viata subiectiva a fiecarei zi, ramane o prapastie. Reusim sa intelegem, sa vedem aplicabilitatea acestor teori cand ii observam pe ceilalti, in genere mai departati de noi, insa… la cei apropiati noua si la noi insine, nu reusim a vedea, a aplica… teoria. De ce? Pentru ca suntem absolutamente indragostiti de programele prin care am functionat pana acum…, precum baietelul de 5 ani ce nu mai doreste a dezbraca costumul de Superman…

Stiu cat de greu este sa aplici.., la prima vedere e de-a dreptul … imposibil, dar pentru a invata a scrie cursiv, luni intregi trasezi mii, zeci de mii, de betisoare, la inceput sunt diforme.. si la prima vedere chiar s-ar putea naste ideea ca… nicodata nu o sa iasa o litera din imbinarea acelor „hieroglife” si totusi, dupa luni de exercitiu zlnic, incep a se infiripa literele, apoi se unesc pentru a continua intr-un cuvant, intr-o propozitie, o fraza… iar, pentru cei mai talentati…, in pagini intregi de versuri sau proza…

Exact asa devine si Viata Usoara… betisor langa betisor, gand curatat langa gand curatat, pana se formeaza o fisura in programele de baza ce ne tin in viata grea. Prin asumarea propriei responsabilitati… Viata devine Traita si culmea este ca in acel moment, al asumarii, totul incepe a se face de la Sine. Dintr-o data nu mai avem de facut…, caci totul se face… , dar pentru a ajunge a se face, este necesar sa ne asumam responsabilitatea pentru tot ceea ce exista in viata noastra. In acel moment, al asumarii responsabilitatii…, greutatea, ce o stiam insotind responsabilitatea, se dizolva si totul devine Usor… paradoxal…

Aside

Tango al Scanteii cu Lutul

Relatia cu Scanteia Lui, din noi, este precum un dans…, un dans al lutului cu stralucirea, un tango in care Scanteia este expert. Atunci cand lutul, precum o femeie, se lasa condus de Scanteie, iese un dans in fata caruia toti ceilalti raman uimiti, asa cum se intampla in spectacole.

Viata este un spectacol, o multitudine de personaje si scene, o multitudine de stiluri dramaturgice ce par a fi separate prin diferenta dintre ele, insa, toate apartin aceluiasi spectacol numit Viata. La un momentdat realizam ca ne aflam in acest dans, in care suntem si Scanteie si Lut in aceeasi masura, simtim de multe ori picioarele incurcate…, iesirea din ritm, dizarmonia acestui dans si nu intelegem de ce? Atat lutul cat si scanteia au calitati excelente de dansatori, uneori lutul danseaza singur, alteori scanteia danseaza singura, si asta prin noi, din cand in cand constatam ca plutim, de parca nu am mai face pasii de dans, dar in acelasi timp vedem clar cum ii facem… si eu una… m-am intrebat… cum? Cum e posibil? si… de ce nu e permanent asa? Ce face diferenta intre aceste momente perfecte, in care ne miscam si nu in acelasi timp, si momentele in care, desi depunem cele mai inalte eforturi, simtim cum ne calcam picioarele in dans?… Si am gasit un raspuns… pentru un dans perfect, armonios, ce sa urmeze muzica Vietii, este necesar ca Lutul cu Scanteia, din care suntem compusi, sa devina o pereche de indragostiti. Sa danseze unul cu celalalt privindu-se in ochi si mulandu-se unul pe celalalt. Scanteia este plina de intreaga stralucire a Cerului…iar lutul e plin de profunzimea Pamantuluii. Atunci cand ajung intr-un dans, in care se privesc ochi in ochi (si-mi vine a spune … suflet in suflet, desi scanteia si lutul sunt parti ce ne compun, imi pare totusi ca parca fiecre in parte are cate un suflet), uita de cum ar trebui sa faca pasii si pur si simplu… doar danseaza plutind parca…

S-ar putea ca uneori Lutul sa fie gelos pe admiratia pe care Scanteia o primeste din partea noastra si de asemenea Scanteia sa se intristeze cand Lutului ii urmam prea dependent. Amandoua sunt minunate... Lumina data de Scanteie nu are cuvinte ce sa-i creioneze minunatia iar Pasiunea, ce exista in profunzimile Lutului, poate muta muntii, insa  nu pot dansa Divin decat impreuna, separate sunt incomplete si mai devreme sau mai tarziu aceasta incompletitudine ... radiaza in exteriorul nostru.

P.S. Am facut cativa ani de balet si am aflat atunci ceva foarte important: atat talentul fara insotirea exercitiului, repetitiei, cat si exercitiul, repetitia fara talent, realizeaza … mediocritatea, doar imbinate, talentul cu exercitiul, aduc excelenta.
 
http://www.youtube.com/watch?v=F2zTd_YwTvo


Castelul sarutat de stele

Din stralucirea stelelor scantei

Se-asterne praful de Lumina Vie,

De parca presarat-al insasi Viata,

cu sita deasa aurie,

Peste-n-velisul Castelelor mormant.

Odat atins castelul, de suflul Zanei Viata,

Se dezmortesc din caramizi de piatra

Mii de atomi ce-si cer acuma…

Dreptul la Iubire.

Stat-au cuminti si limpezi precum cerul,

In pietre aranjate pe niveluri,

Iar la atingerea surorilor Divine… se-ntind treziti din amortire.

Castelul inca n-a aflat Minunea curgerii prin sita,

ce Viata-o face in Lumina,

Dar simte-n geamurile aburinde miros de pane calda…,

miros de bunatate…

si usile-i parca-au patit ceva… nu mai trosnesc puternic ca-nainte…

hmmm… ciudat… nici patul nu mai rage, a-nceput a geme,

iar soba functioneaza

desi… cosarul recomandase-nlocuire.

Si… uite… se apropie furtuna!

Pfff… iar noapte apriga m-asteapta!

Se lamenta Castelul… insa…, in mod bizar, spre dimineata…

desi furtuna fusese izbitoare…, Castelul constata cu incantare

ca-i plin de Viata!

Nu stia inca … de complotul facut de-atomii caramizii cu Ceru-naltat de Timpuri.

Asa porni calatoria, Castelului-mormant de piatra,

spre-nparatia din care s-a Nascut.

Pe nesimtite, fara a baga de seama, incepe-a geamurilor plase de paianjan sa le stearga,

a usilor rugina s-o topeasca, a portilor zavoare sa le-arunce.

Eterna stralucire a prafului de Stele …, turnat de Viata insasi prin unghere,

Aduce bucuria usilor deschise Castelelor ce au uitat de Vise.

Caldura parfumului de flori de mar

Din flori de mar rasare intrebarea:

De ce aici?

De ce din nou in vis?

Si-acumularea zanelor devine,

Din amintiri, din tot trairi,

O noua incercare

A respiratiei primordiale…

De-a inspira…

Si-a expira…

A Vietii taina de-mpletire

de In si Out,

de vis trait.

Mireasma florilor de mar,

Din firul primaverii nevazute,

Ce-si soarbe si revarsa vraja

Din amintiri, demult de noi pierdute,

Aduce, in simtire, in trairi,

Esenta nemuririi si a mortii ascunsa:

Expiratiei.

Tot mirosind, parfumul Primaverii,

Balansul ritmului de dans

Aduce-n amintire:

Respiratul.

Si-atunci… pojghita de „uitare”

se spulbera-n caldura alchimizatoare…

Caldura parfumului de flori de mar

lasata special de Primavara – existentei numita OM.

ce ai face?

Ce ai face omule daca ai sti ca vei merge la culcare si vei intra in viata vesnica? Cum ai vorbi celor din jurul tau? Cum ai reactiona la intamplarile momentului? Ce ai face cu ranile din suflet? Cum ti-ai intampina copilul, ce tocmai a facut cea mai mare boacana din lume? Cum ai intampina vecinul, ce este mereu morocanos sau chiar dur cu tine? Ce i-ai spune colegei de serviciu, ce nu scapa nici cea mai mica ocazie sa arunce o vorba ce are ca scop producerea unei dureri? Cui ti-ai lasa plantele sa fie udate? Cui i-ai spune despre marele tau secret? Cum ai simtii fiecare respiratie? Ce ai simti la gandul „despartirii” de oamenii pe care ii iubesti? Ce ai spune fiecaruia in parte?

Poate parea morbida aceasta postare, insa…. daca incercam un exercitiu de imaginatie …, poate ne-ar fi mai usor sa intampinam tot ce apare in experienta noastra si am schimba, usor, cu rabdare si perseverenta, atitudinile noastre dupa cum sufletul nostru isi doreste, dizolvand mandria rau cuvantatoare, lenea unei mani intinse, somnul in fata adevaratelor motive de agresivitate ale celorlalti.

Sa fim iubiti si sa iubim din cea mai inalta sfera a noastra!

Previous Older Entries